M-am imbolnavit. Sufletul imi e otravit de rautatea celorlalti care pretind a-mi fi apropiati. Ironic, nu? Stiu ca nu e corect, dar mai stiu si ca nimic nu e corect pe lumea asta. Ma simt strivita de poverile pe care le port, de ura pe o iau pretutindeni cu mine. Port in suflet rani ce inca sangereaza, sunt rani ce pastreaza inca duritatea cutitului, sunt rani ce nu se vor vindeca niciodata si ma vor urmari pretutindeni.
Stiu insa ca oricate rani mi-ati face, nu ma veti putea opri. Niciun obstacol nu e indeajuns de puternic incat sa ma intoarce din drum. Chiar daca voi, oameni cruzi si nemilosi, imi otraviti fara pic de remuscari inocenta, sa stiti ca nu ma veti impiedica sa imi ating visul: acela de a fi mare. Sa stiti ca ranile provocate de voi nu ma doboara ci ma inalta catre o lume mai buna, diferita de a voastra.
Va intrebati ce ma face diferita de voi? E simplu. Doar un organ, pe care voi il folositi doar pentru a va asigura functiile vitale, insa eu imi impart imina cu voi criminali de suflete si cu ingerii de langa mine. Poate ca daca veti analiza indeaproape veti spune ca inima voastra e intreaga, perfecta pe cand a mea este incompleta si plina de rani. Ei bine, aflati ca eu sunt mult mai fericita si bogata decat voi chiar si asa, cu inima incompleta si sangerandasi asta deoarece fiecare parte care lipseste din inima mea a fost daruita unei persoane speciale, iar ranile... ele sunt facute de monstrii asemeni voua dar care nu au reusit sa ma doboare, sunt semne ale victoriei.
Recit in gand incantatia ploii. Stropii care siruiesc pe trupul meu imi curata ura, dezamagirea si ma transforma din nou intr-un diamant stralucitor. Poate nu mai zambesc ca atunci dar nu uita, ucigasule, ca nici tu nu mai esti ca atunci. Nu ai reusit nici de data asta sa ma nimicesti. Ne vedem la urmatoarea confruntare care iti va rapi ultima farama de umanitate din tine. Ma intreb cum vei putea trai atunci?
