Azi,

Am cautat toata ziua un subiect despre care sa scriu, si nu am gasit nimic. Mi-am petrecut mai bine de jumatate de ceas cautand in caietul de citate ceva care sa ma reprezinte, sa ma regasesc, ceva care sa imi descrie starea de azi. Nimic. Nici nu stiu cum sa descriu starea pe care o am acum. Sunt prinsa intre ceea ce e corect pentru mine si ceea ce e bine pentru altii. Compromis, e cuvantul cel mai potrivit. Imi jurasem ca nu o sa mai fac compromisuri, si totusi parca fac din ce in ce mai des asta.
Pe de alta parte incerc sa mai salvez ce se mai poate salva din urma naufragiului. Incerc sa redevin acea "dilimandroasa" din trecut, dar ironia este ca lipseste personajul principal. Dar cui ii pasa? Autorul nu se poate opri din scris nici daca unele personaje raman in primele pagini ale cartii, oricum cititorul o sa uite de ele cand ajunge la jumatatea cartii. Dar celelalte personaje din carte vor uita vreodata?
De ce trebuie sa uit cand eu nu vreau asta? E greu sa uiti. Defapt, am ajuns sa ma mint singura. Si, spre surprinderea mea o fac destul de frumos. Cred ca razi de acolo de "nebunia" mea. Incerc sa imi amintesc ceea ce spuneai tu despre "nebunia noastra", cred ca suna ceva de genu "daca nu am fi nebuni, ne-ar innebuni cei din jurul nostru". Si inca imi e dor sa aud asta. Stiu ca se presupunea ca am pansat ranile, dar totul e prea recent. Nu vreau sa ma ascund, sa spun ca totul e bine cand de fapt nu e. Vreau sa rad ca atunci si vreau sa plang ca acum, si atat!
Maine o sa imi pansez ranile din nou. O sa fiu bine mai devreme sau mai tarziu, dar o sa fiu.

"te iubesc pana la doamne-doamne si inapoi", la tine a ajuns?